Noua adresă a blogului

http://miribratu.com/blog/

Scuze pentru du-te-ncolo, vino-ncoace.

Eu nu mă pricep la programare şi platforma wordpress îmi punea nişte oprelişti. Dar, am primit ajutorul unei mînuţe de nădejde! ;)Mulţumesc, L.!

Cînd te legi la cap fără să te doară. Sau “experienţa Facebook”

Acum o să scriu ceva ce nici n-o să vă amuze, o să spuneţi doar cît sunt de proastă. Şi nici măcar nu tăgăduiesc.

Fix acum doi ani mi-am făcut cont pe Facebook. Mă convinsese prietena R., plecată în străinătăţuri la mare depărtare. A zis că o să pună poze. M-am bucurat. Face poze mişto. Iar eu o iubesc, I always did. La început nici nu l-am folosit. Am început să-l folosesc după ce am lăsat job-ul şi-am avut timp de reînodat legături. Prietena R. postează 2-3 poze pe an şi nici măcar nu-mi mai e prietenă, deci aş putea spune că am cam făcut contul degeaba. În schimb m-am regăsit de exemplu cu L., pentru care am avut şi un mic crush în adolescenţă. Şi cu mulţi fotografi talentaţi. Şi alţi oameni cu humor, căci humorul e dependenţa mea.

În fine. Ideea e că după un an de zile ajunsesem să am vreo 400 de amici, adică prieteni, colegi, foşti colegi, cunoştinţe, fotografi. După aia am reînviat oarecum, din punct de vedere fotografic, să zic aşa, nu intru în detalii, şi au început să dea năvală oamenii cu cererile de prietenie. Mi-am zis că-i semn bun. Cam 80% au fost acceptaţi. Adică, funcţie de interesele lor şi prietenii comuni din listă. Mă gîndeam că e bine că exist într-o comunitate. Că poate încet o să-mi vină clienţi pentru fotografii. Fotografii de nuntă, de portret sau chiar joburi mai serioase. C-o să găsesc modele pentru nuduri.

M-a prins anul 2011 cu 1074 de prieteni în listă.

1074 de legături. Dumnezeu ştie cîte Pagini like-uite. 1074 de fiinţe care se împrietenesc în faţa ochilor mei, lăicuiesc zeci de pagini, se comentează unii pe alţii, postează linkuri, pagini, youtuburi, articole, intimităţi, stupidităţi, blogăreli, god knows what else too. Scroll down la infinit. Vreme de cîteva luni de zile m-am simţit ca un pacient de la psihiatrie. Un schizofrenic ce nu poate filtra informaţia, vocile şi vociferările, nici măcar propriile gînduri.

E, aici vine momentul în care vă gîndiţi probabil că mi-a venit mintea la cap şi am închis contul. Greşit! Altfel de ce s-ar intitula articolul aşa cum se numeşte. Deci, nu.

Mai bine staţi să vă povestesc. M-am apucat să-mi fac pagină separată pentru fotografie 🙂 M-am gîndit ca astfel “sutele” de oameni interesaţi de poze vor fi ţinuţi la curent cu pozele, whatever that means, în timp ce eu voi rămîne printre prietenii mei. Am anunţat înfiinţarea paginii şi-am aşteptat realizarea “tranziţiei”. Adică oamenii să intre pe pagină şi să mă apuc să-i şterg din lista de prieteni. Dar pagina are doar 200 de aderanţi, majoritatea prieteni şi cunoscuţi şi în real life. Ocazie cu care mi-am dat seama că dădusem accept unor necunoscuţi total, care habar n-aveau cu ce mă ocupam eu, ce era cu mine şi că sunt oameni care “cer prietenia” cuiva doar pentru că, undeva, le apare un buton cu chestia asta (iar acum stau şi mă întreb: oare oi fi făcut şi eu deja, lucrul ăsta?”). În fine. Partea cea mai kafkiană a acestui articol abia urmează. Cînd voi descrie îndeletnicirile mele curente. Adică şterg, şterg şi iar şterg. Şterg sute de “prieteni”. Sute din aceste sute erau instituţii, magazine, magazine online, reviste, ziare, animăluţe care aveau cont de Facebook făcut de către stăpînii lor. Dar munca nu se termină aici. Deşi am ajuns momentan la 546 de prieteni (şi mă aştept să mai şterg încă o sută), mai sunt de şters sute de pagini şi grupuri la care am aderat în tot acest timp. Site-uri, trupe, reviste, bloguri culinare, de grădinărit, de amenajat, pentru copii, pentru animale, cosmetice, îmbrăcăminte, doamne iartă-mă, că nici nu ştiu ce să mai enumăr. M-am dezabonat inclusiv de la pagina Facebook a grupului Queen, ca să înţelegeţi cît sunt de disperată să scap de tot ce-mi prisoseşte. Păi ce, o să mă anunţe vreodată pagina Queen că a înviat Freddie?

Acum Facebook pare ceva mai respirabil. E bine să vezi în feed 90% (deocamdată) persoane pe care ştii de unde să le iei. Însă eu sunt destul de convinsă în momentul de faţă că, odată ce îmi voi atinge scopul, acela al filtrării totale, o să şterg şi contul. Nu ştiu de ce nu pot s-o fac acum. Am avut toată viaţa oroare de lucrul început şi lăsat neterminat. Poate de aia trag încă de povestea cu fotografia, deşi mi-e destul de clar că nu e pentru mine, nu altfel decît în condiţiile mele. Poate pentru că încă aştept să simt că am realizat ceva. Şi după aceea o să-mi vină mai uşor să spun gata şi să mă apuc de altceva. Ăsta e chinul perfecţioniştilor. Să nu fie niciodată în armonie cu ei înşişi şi nici cu lumea. Să nu simtă niciodată că au găsit un loc al lor. Dar, asta e o altă poveste. Mai am pînă la limpezirea aceea.

Nu le am cu aluziile

Adică nu pricep cînd mi se face o aluzie. Chiar niciodată. Fiin’că dacă eu personal am ceva de spus, o spun întotdeauna verde în faţă. By default, ma aştept ca toţi ceilalţi să procedeze la fel ca mine.
O lecţie pe care am învăţat-o însă tot mai des în ultimul timp e să nu creditez prea mult ideea asta, că oamenii te vor servi cu aceeaşi monedă. În general se întîmplă tocmai pe dos, adică. A trebuit să-mi bag bine în cap ca oamenii sunt diferiţi şi că e bine că sunt diferiţi – altfel ne-am plictisi de moarte unii cu ceilalţi. Adică, eu îţi servesc bine, tu îmi serveşti bine. Wrrrrrong! That’s boring. Cel mai potrivit e ca la fiecare servire bună de-a mea, să-mi dai una peste faţă. Slap, slap! And I’ll love you even more. And then I’ll serve you better 🙂 Voi vă prindeţi cînd spun vreo glumiţă, nu? E retorică întrebarea. Ce bună ar fi o cafea după visul avut. Voi tot la ora asta vă treziţi? Nu-mi răspundeţi. Aproape toate întrebările mele sunt retorice. Ştiu că e posibil să vorbesc singură. Motiv pentru care o să organizez un chestionar. Dacă răspundeţi vreo 7 mă declar satisfăcută.

Tapet

Azi-noapte am visat tapet. Din ăla frumos, englezesc, colorat, încărcat. Vroiam să cumpăr pentru a-l folosi ca şi fundal pentru fotografiile de portret.

Poza din vis

Găsisem o pasăre gălbuie moartă, ce părea vie. Şi am încercat să o pozez. Acum, toată lumea ştie că nu mă pricep prea bine la natură moartă. Şi căutam un unghi potrivit fără să îmi surîdă totuşi ceva. La un moment dat Alina s-a aplecat şi ea asupra păsării moarte, fiindca vroia şi ea să îi facă poze. Şi atunci am realizat că am în faţă cadrul perfect. Alina avea antenuţe de gîndăcel. În vis, era normal ca şi păsările să poarte antenuţe. Şi aveam în faţă două „persoane” cu antene, din specii diferite. Un cadru copilăresc şi vesel cu pasăre galbenă moartă.

Aproape linşaj

Hai să vedem dacă ghiciţi în ce loc din România, la orice oră din zi în intervalul 7-19, aveţi toate şansele să fiţi linşat sau să asistaţi la un linşaj. Cum? Aud? O nouă mineriadă?… Reconstituirea vechii mineriade?… Undeva împrejurul preşedintelui Iliescu?… La reduceri în supermarket când se dă scaunul din plastic cu 4 lei bucata?

Băi, serios, nu ştiu pe ce lume trăiţi, zău aşa. Cum adică unde? La spital sau la policlinică, fireşte. Ai intrat două secunde să o întrebi ceva pe doamna asistentă sau să laşi o adeverinţă? Cei zece pensionari te vor aştepta la ieşire în faţa uşii şi te vor trage de haine şi te vor înjura de mamă. Îţi vor spune de fiecare dată “Huo”. Eşti gravidă şi ai intrat în cabinet fiindcă pe uşă scrie că ai prioritate? Te vor aştepta 20 de pensionari buluc în faţa uşii, îţi vor spune “Huo” şi vor arunca în tine cu batistele din hîrtie pline de muci. Dacă vor avea la dispoziţie obiecte contondente de care se pot lipsi, cum ar fi un pix fără pastă, te vor ţinti fără jenă şi vor striga “Huo”. Cît timp ai stat în cabinet te-au făcut cu ou şi cu oţet, ţi-au înjurat mama, tata, fraţii, pruncul nenăscut şi te-au făcut “nesătulă” fiindcă, cu siguranţă, nimeni pe lume nu a mai stat în cabinetul acela vreodată atît cît ai făcut-o tu. Tu, pentru că aşa ai vrut tu.

Nu, nu relatez din postura omului care s-a trezit devreme să facă nişte analize şi era să asiste la UN linsaj; ci din postura omului care a observat îndelung, a suferit în tăcere, a strîns din dinţi şi nu a mai suportat ca, DE FIECARE DATĂ cînd merge la medicul de familie sau cu treburi în spital, să asiste la invariabilele scene cu “Huo” şi cu pumnii ridicaţi deasupra capului.

A, şi ştiţi unde se duc pensionarii şi doamnele şi domnii de vîrstă mijlocie din policlinică – duminica – cînd nu merg la policlinică? Păi merg la biserică, căci dînşii e credincioşi.

Re-blogged, 4 months ago

*

Visul acestei dimineţi: am dezgropat oscioare de copil şi căutam prin bucătărie nişte carne cu care să hrănesc oscioarele că le era foame. Vine Oana Lohan la mine şi îmi spune: întrucît în ultima vreme toate activităţile tale au avut la bază the revival of Mother Earth, te invit la mine acasă să croşetezi un articol Nola Hoop, alături de alte personagii. Mă scol eu din pat şi dau căutare pe Goagăl, după Nola Hoop, şi găsesc că e o formă de fitness care te face să arzi nu ştiu cîte sute de calorii pe oră. Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-şa.

Re-blogged, 4 months ago

*

Instalaţie electrică improvizată la maternitate, în salonul de terapie intensivă pentru nou-născuţi prematur, cinci bebeluşi morţi, un sistem sanitar de căcat despre care toată lumea ştie că este de căcat. Cine plăteşte? O amărîtă de asistentă. Românie, să arzi, fă! Îţi meriţi soarta.

Re-blogged, 4 months ago

:o)

Pentru că nimic nu se compară cu faţa plictisită & politicoasă a unui om atunci cînd te apuci să-i povesteşti ce ai visat tu şi ce crezi că înseamnă.

Re-blogged, 5 months ago